Aurel Maria Baros

Un interviu ap¤rut în volumul
Iolanda Malamen - Scris si descris,
interviuri, vol. IV, editura Muzeul Literaturii Române, mai 2007

Am scris intr-un stil realist

,,In cele doua romane mi-am dus personajele pana la Stalingrad si inapoi"

,,Mult mai important este ca tanara generatie sa lupte eficient ca sa fie publicata, sa fie tradusa in marile limbi de circulatie, sa participe la ateliere si la festivaluri internationale, sa beneficieze de resedintele pentru scriitori pe care Franta, Anglia, SUA, Germania, Elvetia si chiar Romania le pun la dispozitia scriitorilor fara sa le solicite nimic in schimb."

Iolanda Malamen : Aurel Maria Baros, debutul "in forta" al unui scriitor are o aura anume care se pastreaza in timp. Esti unul dintre prozatorii care au debutat foarte bine.

Aurel Maria Baros : Romanul cu care am debutat, "Pamantul ne rabda pe toti", a aparut la Editura Cartea Romaneasca in 1986, dupa patru-cinci ani de asteptare. Critica a primit foarte bine cartea, care s-a dovedit si un succes de librarie. Imi amintesc ca au scris despre ea si tinerii scriitori din vremea aceea, Grosan, Buduca, Holban, Cristian Teodorescu... Pe atunci se purtau, de nevoie, debuturile colective. Dar, cum refuzasem sa fac parte din Desant '83, o antologie a tinerilor prozatori...

I. M. : Alcatuita de Ov. S. Crohmalniceanu si care a facut de altfel istorie.

A. M. B. : Am reusit sa debutez in cele din urma de unul singur, ceva mai tarziu, este adevarat, cu un roman tiparit in treizeci de mii de exemplare - un tiraj foarte mare pentru prima carte... Initial, si romanul era ceva mai voluminos, am pierdut vreo 90 de pagini dactilo, insa tot au ramas 420...

I. M. : Tiraje incredibile azi. Ce a urmat?

A. M. B. : În 1990, am publicat, tot la Editura Cartea Româneasca, si cel de-al doilea roman. Aparitia lui are o poveste interesanta. Pe la inceputul anilor '90, Cartea Romaneasca a reusit sa recupereze cateva dintre manuscrisele retinute de cenzura; printre ele, si pe cel al romanului meu ,,Calea dragostei si-a mortii peste care treci o data". Aceasta carte figura in planul editorial inca din 1988, insa publicarea ei fusese amanata din motive usor de inteles, obisnuite la vremea aceea: cei de la cenzura solicitasera "efectuarea unor completari"... Cum eu nu am fost de acord, romanul n-a aparut. Si nici editura nu m-a fortat in nici un fel sa modific cartea; mai mult, a mentinut-o in plan trei ani succesiv, prezentand-o cu acelasi rezumat complet fantezist pe care i-l propusesem initial, desi cunostea de-acum foarte bine continutul ei...

I. M. : "Rezumat fantezist"?

A. M. B. : Absolut fantezist, fiindca afirmam ca volumul va prezenta binefacerile cooperativizarii incheiate in anii '60, formarea omului nou s.a.m.d., cand, de fapt, actiunea cartii se termina, ca si in primul roman, in ziua de 23 august 1944... Alte solutii, nu prea existau... Dupa '89, au fost niste vremuri eroice pentru productia de carte! Se vorbeste si astazi despre tirajele fabuloase de atunci... Ancheta de piata pentru difuzarea romanului meu a condus la un tiraj imens (cu sase cifre), ceea ce, se intelege, nici un tanar scriitor de la noi nu visa! Editura avea posibilitatea sa realizeze doar cateva zeci de mii de exemplare, iar eu n-am rezistat tentatiei si am tiparit un nou tiraj. Dar, in mod firesc, intelegerea pe care o ai cu editorul tau, chiar daca nu este scrisa, trebuie respectata. Asa s-a si intamplat. Cartea Romaneasca si-a vandut tirajul in cateva zile iar eu, imediat dupa aceea... Mult mai tarziu, alte edituri, printre care Paralela 45, de exemplu, mi-au solicitat aceasta carte, impreuna cu romanul Pamantul ne rabda pe toti. Dar n-am vrut sa le mai reeditez, cel putin pentru un timp. Acum, la peste douazeci de ani de cand le-am scris, m-as bucura sa le vad din nou in librarii.

I. M. : Nu publici o noua carte?

A. M. B. : Am lucrat multa vreme la un roman intitulat Vortex. L-am scris cu multa placere. In vara trecuta insa, am discutat despre el cu un foarte tanar scriitor... Imi pare rau, dar nu-i voi da numele... Si am avut surpriza sa-l vad ridicând din umeri : "Romanul asta ar putea fi publicat de oricare dintre primele trei edituri din tara si ar avea o vanzare foarte buna! Ai lua, probabil, si diferite premii cu el!... Dar, in Occident, un astfel de subiect nu mai este de actualitate... Si nici stilul... Trebuie sa scrii un roman foarte modern, care sa poata fi publicat în oricare dintre marile literaturi ale lumii... Altfel, e ca si cum ai avea succes numai la Adâncatii din Deal!“... Oh, tinerii scriitori de astazi judeca taios...

I. M. : Taios, nemilos dar, cu siguranta, si realist.

A. M. B. : Avea totusi dreptate. Asa gandeam si eu, dar nu ma grabeam sa-mi spun aceste lucruri cu voce tare... si, de fapt, nu prea doream... nu doream deloc sa ma desprind de maniera in care scriam, de miile de fise pe care ma chinuisem sa le intocmesc atatia ani...

I. M. : Printre ,,fise" poti sa descoperi o tema care sa aiba succes si in Insulele Falkland, de exemplu?

A. M. B. : Ce sa spun, am un corp de biblioteca plin de... fise! Prin 1977, mi-am stabilit niste teme - vreo 275 - si am adunat dosare peste dosare... Aceste teme aveau si ele, fiecare, de la patru pana la 18 subteme. Ideea era sa-mi constitui o documentatie serioasa. Astazi, acest lucru este rizibil, nu?!...

I. M. : Nu stiu cat de rizibil, dar in orice caz, ,,prea realist" si asta…

A. M. B. : Cei care cunosc caii, sa-si imagineze ca m-am nascut pe la 1900, de exemplu, si ca am fost geambas de cai, fiindca stiu preturile cailor si cum se face negustorie cu ei, semnele dupa care se cumpara si se vând, cum poti sa-i furi si cum pot fi “prefacuti” - ca sa înseli cumparatorul, stiu cum îi îndemni la drum, cum îi mângâi sau îi îngrijesti, stiu numele care li se dau, bolile si tratamentele lor, precum si zeci de întâmplari dramatice, pline de haz sau înaltatoare despre cai... Stiu ce poate sa faca un cal, în razboi, pentru un om... Asa am si scris, într-un stil realist, cele doua romane despre care am vorbit, ducându-mi personajele pâna la Stalingrad si înapoi. Cei care au fost pe front - si am discutat cu multi dupa aparitia cartilor -, cred ca ar fi putut sa jure ca am a luptat în rasarit, alaturi de ei... Ma rog, asta era si intentia... Fisele îmi erau, asadar, indispensabile. Dar, dupa ’89, tot materialul documentar adunat a devenit inutil...
Asa am si scris, intr-un stil realist, cele doua romane despre care am vorbit, ducandu-mi personajele pana la Stalingrad si inapoi. Cei care au fost pe front - si am discutat cu multi dupa aparitia cartii - erau convinsi ca am luptat acolo. Fisele imi erau, asadar, indispensabile. Dar, dupa '89, tot materialul documentar adunat a devenit inutil...

I. M. : Sa inteleg ca ai facut o schimbare radicala de stil?

A. M. B. : Cel care a scris romane realiste se desprinde cu mare dificultate de stilul pe care l-a folosit. Ca un folkist consacrat acum doua decenii, care nu mai este în stare sa se schimbe, nu poate - si nici nu vrea ! - sa cânte trip hop... Eh, dar, în cele din urma, de-a lungul verii trecute, am gasit un nou subiect. Si am pornit intr-o alta aventura... Titlul romanului este Madame Poulaga. De la sfarsitul lunii martie scriu insa, concomitent, si la un roman in care vorbesc, intre altele, si despre tinerii jurnalisti si scriitori de la noi: "O femeie buna sa-ti zbori creierii..."

I. M. : Iti ,,zbori creierii" citind literatura care vine din Occident?

A. M. B. : Sigur, am citit romanele celebre din Occident publicate in ultimii ani. Din pacate, traducerile literare de la noi sunt, de cele mai multe ori, lamentabile. Tinerii scriitori au dreptate. Poti considera ca în România se scrie o literatura adevarata… Chiar si eu cred ca aici se scrie înca o poezie de exceptie! Însa aceasta convingere atât de raspândita în România este sustinuta, în mod paradoxal, tocmai de lipsa lecturilor din alte literaturi, mai ales a lecturilor în original. Scriitorii, ca si cititorii de la noi, sunt victimele unor carti sau antologii de poezie contemporana foarte subiective si nu întotdeauna bine traduse. Editorii, traducatorii nu reusesc sau pur si simplu nu vor sa priveasca dincolo de mecanismele exclusive de promovare care functioneaza în spatele unor nume, dincolo de acea dinamica profund comerciala, specifica sistemelor de editare a cartii în Occident…
Pentru noi, problema ramane aceeasi: literatura romana nu poate sa iasa deocamdata, decat cu greu, dintre granitele tarii. A existat totusi, anul trecut, în Franta, experienta Les Belles Etrangères, pe care am urmarit-o la fata locului. Iata ca, pentru promovarea literaturii române, Franta a facut, numai prin acest gest, mai mult decât a facut statul român în 16 ani!... Institutul Cultural Român a pornit si el, tot anul trecut, o actiune ampla de promovare a scriitorilor nostri, ceea ce este absolut remarcabil. Dar literatura româna trebuie sa se schimbe din interior: nu putem cuceri piata de carte cu ceea ce se scrie acum, aici. Poate, si de aceasta data ma refer doar la proza, cu doua-trei exceptii. Ca autori, este important sa stim care sunt asteptarile publicului occidental... Altfel nu vom scrie decât pentru noi. Încremeniti în autarhie... Iar literatura româna va ramâne, în strainatate, asa cum este astazi: largement inconnue... Adica, fortând o comparatie, va avea soarta algocalminului: se afla oriunde pe teritoriul tarii, ne bucuram cu totii de el, apare în reclame TV. Însa, dincolo de granite, n-a auzit nimeni de algocalmin, nu este trecut nici în Vidal si nici în alte mari dictionare de medicamente... Nu exista, pur si simplu. Noi, însa, vom continua sa-l folosim si sa credem în el.

I. M. : Dar ,,clasamentele" noastre pentru care s-au consumat orgolii si energii, chiar nu pot convinge?

A. M. B. : Eu am mare încredere în tânara generatie de scriitori - despre care cred ca va reusi sa dea, în ansamblul ei, o dimensiune universala poeziei si prozei românesti în urmatorii zece, cincisprezece ani!... Asta, cu putin tip înainte ca literatura noastra sa se topeasca, pentru totdeauna, în marea literatura, în marea cultura europeana... Peste cincizeci de ani, din generatia 2000 vor ramâne trei-patru poeti (ceea ce este deja mult pentru Europa!) si anume cei care vor cuceri lumea în urmatorii treizeci de ani... Europa nu tine, nu va tine niciodata cont de clasificarile de la noi... Europa - nu spun nici o noutate - va tine seama doar de vocile pe care le “va auzi” ea... E simplu si neplacut pentru unii, nedrept, poate: esti tradus în Franta, Anglia, Spania?... În Germania ?... Atunci existi!... Ne place sau nu ne place, asa se va scrie istoria literaturii Europei.

I. M. : Din pacate, chiar si cei tradusi, nu sunt deocamdata auziti. Dar aici, la noi, lucrurile stau pe ,,roze"?

A. M. B. : Poate ca genera\ia dou¤miist¤ a fost declarata « moarta » cu un scop precis... Nu stiu... De exemplu, pentru a evita instalarea unui lider agreat de toate revistele din tara si de toti tinerii... Dar trebuie spus ca, de fapt, tânara generatie nu da doi bani pe asemenea afirmatii. Nu-i plac lucrurile impuse. Detesta aranjamentele si gastile, promovarea pe criterii de amicitie, vechea tehnica a însiruirii de nume prin care aceiasi tineri scriitori îi amintesc întotdeauna pe aceiasi tineri scriitori, suficienta unora care au apucat sa-si publice doua-trei carti si se considera inconturnabili, clasici.
De exemplu, un roman foarte bine primit de critica si de public anul trecut, n-a mai fost nominalizat pentru un premiu, fiindca a fost preferata cartea unei persoane care conduce o publicatie. Chestiune de afinitati, s-ar putea spune, daca n-ar fi altceva... Sigur, aceasta atitudine ilustreaza o conditie morala de basse extraction, care nu caracterizeaza tânara generatie. Cei mai multi dintre scriitorii tineri nici nu au cunostinta de asemenea aranjamente ale unora dintre ei... Si i-ar oripila, daca le-ar sti...
Exista, din pacate... O ramura cam vestejita a ei, cea mai « batrâna » si, e drept, cea mai hârsita, care se declara « curata » (ascunzându-si cu abilitate interesele egocentriste), îndeamna la continuarea luptei neconditionate împotriva oricarei forme de organizare. Îi îndeamna pe ceilalti sa lupte cu « institutiile », sa braveze. De teama uitarii, unul sau doi dintre fostii poeti fac valuri, într-o deplina si inimaginabila, dar nu nevinovata, necunostinta de cauza. Stiu ei ceva : asemenea luari de pozitie, cândva, au dat bine... Dar forma asta de autoreclama mascata nu-i mai pacaleste astazi pe colegii de generatie...

I. M. : Ce ti se pare important in momentul de fata?

A. M. B. : Mult mai important este ca tânara generatie sa-si urmeze nestingherita drumul - izolându-i pe cei care se prefac ca-i apartin, dar care, în fapt, fiind absorbiti de propria publicitate, nu construiesc nimic pentru ea. Eliberându-se de noxe. Mult mai important este ca tânara generatie sa lupte eficient ca sa fie publicata, sa fie tradusa în marile limbi de circulatie, sa participe la ateliere si la festivaluri internationale, sa beneficieze de resedintele pentru scriitori pe care Franta, Anglia, SUA, Germania, Elvetia si chiar România le pun la dispozitia scriitorilor, fara sa le solicite nimic în schimb. Sa faca parte din programe, românesti sau straine - dupa cum simte ca este cazul -, care promoveaza literatura... Este necesar sa fii puternic si acasa la tine, si în lume... Din nou : nu spun o noutate. Si departe de mine gândul de-a da sfaturi. Dar tânara generatie ar trebui sa analizeze situatia literaturii tinere de la noi si sa se debaraseze de lesturile care o tin pe loc, care o blocheaza, care o deturneaza tragând semnale de alarma valabile acum opt - zece ani... Fiindca poate sa-si dea seama si singura pentru ce trebuie sa lupte, fara sa se mai lase manipulata din interior... Cred, asa cum spuneam, în tinerii nostri scriitori. Si sper ca, în scurt timp, ei vor oferi literaturii române sansa de-a se face cunoscuta cu adevarat în întreaga lume!

Iolanda Malamen